Biologia si frumusetile ei: 2011

situri utile

Facultatea de Chimie-Biologie-Geografie sectia Biologie
Universitatea de Vest din Timisoara

Cate ceva despre grupele de sange

Prima transfuzie de sange la om a fost efectuatã cu sange de oaie, în anul 1667, de catre Jean Baptiste Denis, medicul lui Ludovic al XIV-lea, dar efectul ei a fost de-a dreptul catastrofal pentru bolnav.
Totusi, din aceasta prima si nereusitã încercare, medicina a avut de profitat, ajungându-se la observatia fundamentala ca omul nu poate primi sange decat de la un seaman al sau. De atunci si pana la inceputul secolului XX s-au efectuat numeroase transfuzii de sange, de la omul sanatos la omul bolnav, dar cele mai multe s-au soldat cu rezultate nefavorabile.
Insuccesele au fost explicate de-abia în anul 1901, când medicul austriac Karl Kandsteiner a descoperit 3 din cele 4 grupe sanguine din sistemul AOB, iar dupa un an, Sturb si De Castello o descriu si pe cea de-a patra - grupa AB. Dupã aceasta data, tinandu-se cont de compatibilitatea grupelor, numarul accidentelor post-transfuzionale s-a redus considerabil, dar nu total. Abia dupa 1939, cand Levine a descoperit factorul Rh, transfuzia de sange a devenit o masura terapeutica fundamentata stiintific si de mare eficacitate.
Se stie ca exista patru grupe sanguine: 0, A, B si AB. Dupa frecventã, repartitia pe grupe sanguine a populatiei Romaniei se prezintã astfel: 33% grupa 0; 43% grupa A, 16% grupa B si 8% grupa AB.
Tipuri de grupe sanguine
Pentru a preveni accidentele, transfuzia se face respectând cu stricteøe anumite legi. Astfel, indivizii cu grupa sanguinã AB pot primi sânge, fãrã nici un risc, de la toate celelalte grupe, motiv pentru care sunt denumiøi "primitori universali". Ei nu pot însã dona sânge decât persoanelor care au grupe AB. Sângele din grupa 0 poate fi transfuzat tuturor indivizilor, indiferent de grupã, detinãtorii grupei 0 fiind denumiti si "donatori universali". Grupa A doneazã grupelor A si AB si primeste sânge de la grupa A sau de la 0. Grupa B doneazã grupelor B si AB si primeste numai de la grupele B si 0.
Incompatibilitatea dintre sângele donatorului si cel al primitorului duce la apariøia socului transfuzional, manifestat clinic prin: anxietate, vãrsãturi, febrã, frisoane, rãrirea bãtãilor inimii, dureri lombare, oprirea diurezei (a urinãrii) si, deseori, duce la moarte.
Grupa sanguinã se transmite ereditar, de la o generaøie la alta, dupã anumite legi. Nu este lipsitã de importantã nici constatarea cã între grupa sanguinã si unele boli existã o relaøie directã. S-a stabilit, de exemplu, cã ulcerul duodenal este mai frecvent la persoanele cu grupa sanguinã 0, în timp ce diabetul zaharat si unele boli canceroase, mai ales cancerul de stomac si leucemiile, sunt mai frecvente la indivizii cu grupa sanguinã A.
Ce este Rh-ul?
În afara sistemului ABO, pe hematii (globule rosii), a mai fost descoperitã o substanøã, numitã Rh 8 oy din populaøie au aceastã substanøã pe hematii, dacã sunt Rh pozitivi, iar restul de 15% nu o au deci sunt Rh negativi. Organismul unei persoane, care nu are Rh pe hematii si primeste o transfuzie cu sânge care are Rh (de la un donator Rh pozitiv) va reacøiona ca si cum ar lua contact cu un corp strãin ( la fel cum reacøioneazã la bacterii, virusuri sau aløi corpi strãini cu care organismul intrã în contact). În consecinøã, va încerca sã distrugã acest Rh, însã Rh-ul fiind atasat hematiilor, organismul le va distruge si pe ele. Astfel apar accidentele postransfuzionale, care se manifestã asemãnãtor unei anemii (boalã în care scade numãrul globulele rosii din sânge).
Alt caz de incompabilitate, despre care am fost întrebaøi de multe, apare în cazul mame Rh negativ, tatã Rh pozitiv si fãt Rh pozitiv.
Pentru tinerele mame este de reøinut observaøia, cã, de regulã, primul copil este sãnãtos, dar urmãtorii copii prezintã (dacã nu se aplicã la timp tratamentul necesar), o formã de boalã datoratã distrugerii Rh-ului si hematiilor si care determinã decesul nou-nãscutului.
Riscul ca sângele mamei sã-l atace pe cel al copilului este de obicei exclus, la prima sarcinã, dar el creste proporøional cu numãrul de nasteri si sarcini. În cazul sarcinilor avortate, trebuie luat în considerare momentul la care s-a produs avortul (riscul repercusiunilor este mai mare în a doua parte a sarcinii).
Mijloace de scãdere a riscului incompatibilitãtii
Medicina dispune astãzi de metode eficiente de prevenire a incompatibilitãøii Rh dintre mamã si fiu. Desensibilizarea precoce a mamei cu ajutorul unui vaccin sau cezariana precoce reprezintã mijloacele cele mai frecvent utilizate pentru a combate aceste accidente.
Pierderea prin sângerare a unei cantitãøi de 200-500 ml de sânge este bine toleratã de organism. Când aceastã cantitate a crescut la 500-1000 ml, devine riscantã si este foarte greu suportatã de organism. Dacã pierderea de sânge depãseste 1500 ml, starea bolnavului este deosebit de gravã, de cele mai multe ori mortalã. Volumul de sânge pierdut prin transfuzie sau prin perfuzii cu înlocuitori de sânge trebuie refãcut rapid.
Desi în numeroase cazuri transfuzia de sânge este o solutie salvatoare, ea nu este lipsitã de riscuri si accidente, rezultate, de regulã, din necunoasterea indicatiilor si limitelor acestei metode de tratament. Tedintele moderne sunt orientate spre combaterea abuzului de transfuzii. Decizia de a se efectua o transfuzie trebuie luatã doar în cazul în care avantajele sunt, în mod sigur, mai mari decât riscurile.

Planeta Marte si misterele ei

Marte este, pornind dinspre Soare, a patra planetă a sistemului solar, a cărei denumirea provine de la Marte, zeul roman al războiului. Uneori mai este numită şi „planeta roşie” datorită înfăţişării sale văzută de pe Pământ.

Marte este o planetă telurică (de tip terestru) cu o atmosferă subţire; printre caracteristicile suprafeţei se numără şi craterele de impact ce amintesc de Lună, dar şi vulcani, văi, deşerturi şi calote glaciare polare ce amintesc de Pământ. Pe Marte se gaseşte cel mai înalt munte cunoscut al sistemului solar, Olympus Mons(26.000 m alt.), precum şi cel mai mare canion, numit Valles Marineris.

Deşi există cristalele de apă în atmosferă, ploaia nu cade niciodată pe Marte, datorita faptului ca atmosfera este prea rece şi este prea puţină apă în ele. Totusi, în unele văi se formeaza ceaţă şi în nopţile foarte reci apare îngheţul. În jurul polilor, există dioxid de carbon sub forma de zapada!

Marte si-a format atmosfera prin degazare din interior. Cele mai multe din acest degazari au avut loc în primele miliarde de ani.. După ce planeta s-a racit, a eliberat acest gaz . Cantitatea de atmosfera unei planete depinde de cât de intens este procesul degazarii şi cât de mult din gazul eliberat este pierdute in spatiu. Deoarece Marte aproape a încetat degazarea, gazele sunt pierdute in spaţiu şi atmosfera sa s-a subtiat considerabil.

Compoziţia atmosferei: 95% dioxid de carbon, 3% nitrogen, 1,6% argon, conţinând urme de oxigen şi apă. Atmosfera este prăfoasă, oferind cerului marţian o culoare maroniu-roşcată.

Temperatura medie înregistrată pe Marte este de -63 ° C (-81 ° F), cu o temperatură maximă de 20 ° C (68 ° F) şi un minim de -140 ° C (-220 ° F).

Presiunea barometrică variază la fiecare loc de aterizare semianual. Dioxidul de carbon, constituent major al atmosferei, îngheaţă si formeaza un plafon polar imens , alternativ la fiecare pol. Dioxidul de carbon formează o acoperire mare de zăpadă, apoi se evaporă cu venirea primăverii în fiecare emisfera.

Biologia este știința care se ocupă de studiul tuturor organismelor vii, cât și al entităților (viruși, viroizi) și a fenomenelor legate de acestea. Termenul a fost creat și introdus în știință in 1802 de către Jean-Baptiste de Lamarck și G. Treviranus^[1] și provine din cuvintele grecești βίος / bios, « viață » și λόγος / logos, « cuvânt, discurs, știință ». Cele mai vechi cunoștințe scrise din domeniul biologiei datează de la Aristotel și Teofrast. Dintre personalitățile biologiei mondiale putem aminti pe G.L.L. de Buffon, G. Cuvier, J.H. Fabre, Ernst Haeckel, Jean-Baptiste de Lamarck, Carl Linné, Charles Darwin, G.J. Mendel, Th. Schwann, H. de Vries, Alfred Russel Wallace, A. Weismann.
Datorită aprofundării cunoștințelor din domeniul biologiei după inventarea microscopului de către A. van Leeuwenhoek la mijlocul secolului al XVII-a, în interiorul biologiei au început să se formeze numeroase ramuri cu domenii de studiu bine definite. Unele din aceste ramuri au un caracter predominant teoretic precum botanica, zoologia, taxonomia iar altele un caracter predominant practic precum agricultura, horticultura.